Setea dimineții

Umple-mi paharul... pune elixir
Din zvâcnetul trăirilor cu mine,
Îți este ție bine, și îmi este bine...
Nu te mai miri, nici eu nu mă mai mir...

Idei tot am... și îți tot dau idei
Din lumea-n care viața-i trecătoare
Și-n care, ce se naște, grabnic moare,
Dând clipelor un fals, absurd, temei.

În miez de noapte cerul să-ți cobor
Să vezi mai mult și să nu-ți fie teamă
Când rostul nopții visele îți cheamă
În fantezii cu sens hotărâtor.

Pământul ars de al urii mare val
Deja e gol și goliciunea-i doare
De-aceea poate-ți cer ca și favoare
Mal să devii căderii-n anormal.

Fie-mi, acum, izvorul ce, tăcut
Uită să stea, se lasă curs în pripă
Când eu făcând, de dragoste, risipă
Mă simt umbrit de propriul meu trecut.

Acum, pe pragul altei tinereți,
Mi-e setea ascuțită ca o lamă,
Nu-ți mai găsi motiv de altă teamă,
De parcă ți-ai avut-o-n multe vieți.

Dă-mi zorii, mângâindu-mi primul gând,
Lăsându-ți trupul orizont de vise,
Cu fantezii de căi firesc deschise,
Ce fapte pot fi, repede, oricând.

Absolut, extrem...

E noaptea mult prea scurtă și fierbinte
Dar nu mă-ntreb de ce nu pot să dorm,
Te simt pornită... momentan cuminte,
Însă cu dor extrem, imens, enorm...

În ochii tăi se-ntunecă devreme,
Dar miezul nopții vine prea grăbit
Și graba umple clipa cu probleme
Ce tot rămân când noaptea-i pe sfârșit.

De când mă știi, gustându-te într-una
N-ai vrut nici tu un altfel de temei,
Și-ai mers până la capăt, totdeauna,
Dându-mi mereu motive și idei.

Nimic din ce-i real nu mă surprinde,
Atâtea întâmplări devin atu
Acelui foc ce tainic se aprinde
Prin simplul fapt că suntem... eu și tu.

În mine am porniri fără oprire
Porniri mereu se simt în trupul tău,
Din fapte trec direct în amintire
Ducându-ne-n uitări tot ce e rău.

Alternativ, penumbră și lumină,
Drum îmi arăți spre cel mai tainic loc
În care-ajuns fiind, mă simt de vină
Că sunt grăbit și uit de al tău joc.

Și-așa mă știi cu tine, și în tine,
Amprentă întru tot ce-i de făcut,
Ca-n tot ceea ce mie-mi aparține
Tu să devii firescul absolut.

Uniți pe eșafod

Puși amândoi pe-un eşafod de flori,
Suntem veniți din viața viitoare,
Și-amenințați de iarnă și ninsori
Ne îngropăm în fapte-ntâmplătoare.

Târziu, acum, că Dumnezeu te-a vrut
La margini de-ntâmplare deportată,
Ca-n déja-vu, mi-ai fost de la-nceput,
O amintire, în idei, sculptată.

Ne căutam oricât ne-am depărtat,
Fără tine nu ştiam ce-nseamnă
Că rodul vieții e, real, bogat,
La trecerea din vară înspre toamnă.

Clipe ce-au fost în grabă au trecut
De parcă date-au fost înspre uitare,
Sau dat a fost ca-n timpul ce-am pierdut
Să ne-amintim, de noi, prin întâmplare.

Prin fiecare cer te-am căutat
Cerând la întuneric socoteală
Și-n con de umbră chiar m-au exilat,
Cu vină mult prea multa-mi îndrăzneală.

Azi ne suntem uniți de-același vers
În drum spre altă viață, viitoare,
Un drum ce nu se poate a fi șters
De fața lunii-ntoarsă după soare.

Întrebătător de tine

Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Și nu întreb cu gândul la răspuns,
Răspunsul, întru tot, îmi aparține
Însă nu am de ce să-l țin ascuns.

În plină zi, dar chiar și-n miez de noapte,
Oricât pot eu, în taine, să pătrund,
Prin vorbe uneori, mai mult prin fapte
Mă faci să văd mai larg și mai profund.

Când liniștea mi-o simți a fi sumară,
Pierdut fiind în colburi de idei,
Dorindu-mă, faci stele să răsară
Și-mi pui, în gând, al rostului temei.

Iar dacă rătăcesc privind spre stele
Căutător al unui vag reper,
Te lași umbrită mult prea mult de ele
Ca să-mi arăți cum pot ajunge-n cer.

Spunându-ți des că-mi este dor de tine,
Nu te arăți mirată că îți spun,
Dar sugerezi că vremea care vine,
Trăind-o, ne va fi un bun comun.

Simțind când mă înfrânge depărtarea
Și-n jocul irealului mă prind,
Mă lași să știu că-n tine-i așteptarea
Să pot o torță-a vieții să aprind.

Când nu-mi găsesc o cale de-ndreptare
Al gândului ce fuge spre trecut,
Tu-mi ești reper prin semnul de-ntrebare
Distinct prin mersul lui spre absolut.

De ceva știu, dar nu în întregime,
Tu vii cu ce-i al tău, întregitor
Din Cerul tău, din altă înălțime
Ca eu să fiu, mai mult, căutător.

Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Dar întrebării nu îi am răspuns,
Ești darul ce, gândesc, mi se cuvine
Și-mi ești, așa cum ești, îndeajuns.

Prin voia ta

Nu știu cum ajungi ca amintire
În întâiu-mi gând de zi cu zi,
Și-mi devii motiv de regăsire,
Și mă simt grăbit a mă trezi.

Tot mai mult, în vis, în plină noapte
Caut drum mai scurt, să te găsesc,
Renegând păcatul unor șoapte,
Când ți-am spus, altfel, că te iubesc.

Zilelor mă plâng de neodihnă,
De vacarmul traiului grăbit,
Dor îmi e de nopțile de tihnă
Când simțirii Rai mi-ai dăruit.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

M-ai dorit, la ceasul dimineții,

Dar, mi-ai fost, cu zâmbet luminos.

Și tot spun că multe nu-s știute,
Clipelor în care doar aștept
Faptele ce ni se vor văzute
Ca și pași de drum continuu, drept.

Într-o lume veșnic schimbătoare
Unde totu-i fără de reper,
Te-ai ivit ca steaua căzătoare,
Doar că tu-ți aveai căderea-n cer.

Noaptea mea-n nesomn o văd cum trece,
Nu găsesc motive de-a dormi,
Toamna s-ar dori a fi mai rece,
Lângă tine cald, eu știu, va fi.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

Și vei vrea, la ceasul dimineții,

Dar, să-mi fii, și zâmbet luminos.

Aș vrea mai mult...

În noaptea asta, de ai fi cu mine,
S-ar face luminos al nopții cer,
Că rug ai fi, iar eu arzând în tine
Drept aș avea să îți devin reper.

Nu m-aș feri să cred în nemurire,
Lăsându-mă să știu că-ți sunt dator
Pentru atât de multa-ți dăruire
Reverberând un gând din viitor.

M-aș replia, mai rar, și doar ca formă,
Ca să privesc spre poarta dinspre rai,
Și-apoi să simt dorința ta enormă
De-am spune c-am trecut-o, prin viu grai.

Și când va fi să crezi în conjunctură
Prin fantezii să fii ceea ce vrei,
Uitând de limitări și de măsură,
Dând, prin iubire, visului, temei.

În limite, oricum, nu știu a crede,
De judecăți sumare-s depășit,
Cu tine, însă, n-aș putea prevede
Când totu-i convergent spre infinit.

Și cum nici ziua nu aș vrea să vină,
În seama ta m-aș da, și-al tău cuvânt
Ți l-aș privi ca rază de lumină,
Găsindu-mi, înspre ea, mereu, avânt.

Aș vrea mai mult... aș vrea o noapte-ntreagă
Să ne lăsăm mânați de-al vieții vis,
Și ritmul clipei viața să ne-atragă
Spre altă noapte-ntreagă-n Paradis.

Curând, ca dar

Curând am să te duc pe vârf de munte,
Când stelele vor coborî spre noi,
Să pot să-ți spun, cu lux de amănunte,
Cum vom trăi eternitatea-n doi.

Cunosc ce uneltiri se tot propagă
Dinspre ce-am fost spre ceea ce vom fi,
Mizând că pot miraje să ne-atragă
Și pot, la doi, speranța împărți.

Acolo însă unde doar lumina
Ajunge fără piedici, ca un gând,
Doar noi fiind, voi lua asupră-mi vina
Că nu ne-am întâlnit cât mai curând.

Sub cer senin, în razele de soare,
Mi te vei da ca dar nemuritor
Și-ți voi dar ca mugure de floare
Ce va-nflori în timpul viitor.

Vom coborî apoi pe vad de ape
În lumea cu povești fără suport
Ce, bănuind că ne suntem aproape,
Ne va vorbi de-al vieții disconfort.

Refugiul ne va fi la țărm de mare
Rebotezați de-al apei molcom val,
Sorocul devenind o întâmplare
Perfect lumesc, necontestat, normal.

Ideea spre-mplinire se va naște
Voită și dorită prin consens,
Fiindu-ne prilej de-a recunoaște
Că-mpreunarea vieții-și are sens.

Și iar va fi întoarcerea în lume,
Mutați deja în timpul viitor,
Îndatorați firesc acelui nume
Ce ni-l vom ști, pe veci, nemuritor.