Zugrav de clipe

Sunt un zugrav, stângaci, de stări sublime,
Punând cuvântul să vâneze vânt,
Să-i dau esență cât să își reprime
Puterea de-a crea un nou Pământ.

Adun culori din norii de furtună,
Când fulgerul le-aruncă peste noi,
Făcându-le, în felul lor, să spună,
De ce privim cu groază spre noroi.

Cam totdeauna cerul plin de stele
Îmi pune-n palmă urme de lumini
Voind să mi le am mereu modele
Când gândul prinde-n versuri rădăcini.

Și chiar când ploaia cade, mohorâtă,
Peste pământul însetat sau ud,
Văd doar o umbră ce, nehotărâtă,
Mă lasă glasul vieții să aud.

Din viscolul, în alergarea-i rece,
Prind gândul ce mă duce-n viitor
Nepăsător, defel, că timpul trece
Oricât se crede, el, nemuritor.

Și zugrăvesc idei fără crâcnire,
Le dau lumină adunâd culori
Denominând a clipelor trăire
Ca miez de noapte ori ai zilei zori...

Esențial normal

În mod normal eu ar fi trebuit
Să-mi văd de viață, să ascult povești,
Să am iluzii cât mai omenești,
Dar timpul, pe ascuns, m-a tot grăbit...

Am ascultat, se pare, prea atent,
Și-am înțeles că nu vă aparțin,
Că-mi tot cereați rigorii să mă-nchin
Ca lumea să mă știe că-s prezent.

Oricum, mi-e clar, ceva s-a-ntâmplat,
Acele derogări de care-am scris,
Și-n viitorul, de mai toți, proscris,
Eu am trecut și m-am legalizat.

În urmă n-am putut să mai privesc,
Plecând știam că nu am drum de-ntors
Chiar dacă de puteri simțeam că-s stors,
Doar spre-nainte mi-aveam drum firesc.

Povești mai vechi ascult și tot ascult,
Și tot găsesc idei ce le-am uitat
Pe vremea unui secol acuzat
Că și-a permis a deveni ocult.

Cu ocultismul devenit mister,
Legalizez al faptelor firesc,
Esențial, normal și omenesc,
Prezent și-aici cum e prezent și-n Cer.

Sub paravan de manechine

Sunt mulți ce-și au priviri spre manechine
Văzând, după tipar, ce e frumos,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și mă gândesc la gestul lor haios.

Ei văd figuri, ce uneori n-au formă,
Ceva ce, din frustrare, își doresc,
Dar prinși într-a absurdului reformă
Își definesc absurdul ca firesc.

Găsind ca sens detalii incomplete
Din viața lor, din noapte ori din zi,
Deja se cred trăind printre regrete
Și în regret se tem că vor muri.

Îi văd mereu privind spre manechine,
Îi văd râvnind la maxime idei,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și te aleg din sute de femei.

Căutători se vor fără să spună
Ce își doresc dar și de ce-și doresc,
De ce privesc, de multe ori, la lună
Și ochii, printre nori, și-i tot dosesc.

Din Cer își vot, căzute la picioare,
Făpturi cu forme ce le cred din vis,
Să și le aibă-n taină sărbătoare,
Și laudă că drumul li-i deschis.

Îi las privind mereu spre manechine,
Îi las în gândul lor că s-au trecut,
Iar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și văd frumosul maxim, absolut.

Definitiv, tu...

Nu te numesc nicicum, eu nu-ți dau nume,
Îți spun că ești frumoasă... și atât,
Deja-i știut că noi suntem o lume
Definitiv, continuu, hotărât.

Irelevante-s vorbele cu forme,
Absurde chiar când țin de un tipar,
În încercarea lor de vagi reforme
Se lasă multe spuse în zadar.

Cuvinte, da... esențe de trăire,
Rostesc mai rar, dar foarte des în vis,
Privind spre orizont, văd o-nnoire,
Fiindu-mi, simplu, clar, un Paradis.

Dar Paradisul nu-i pentru oricine
Nu-i drept ce poate fi negociat,
Așa că asta-i viața... Doar cu mine
Mergea-vei pe un drum ce ne e dat...

Purta-vei, după legi, același nume
Cu-al vremii noi și-al marii reuniri,
Ce îi va spune lumea că-i renume
Al unei mari, și îngerești, iubiri.

Ieşirea din cultură

Ţi se tot duc, poeţii, Românie,
Cu moartea lor deja te-ai învăţat,
Nici limba ta poporul n-o mai ştie,
Nici sufletul nu îi mai e curat.

Actori celebri ies încet din scenă,
Şi-n locul lor vin cei ce faimă vor,
Cei care cred că arta-i o arenă
Fiindu-i, ei, o parte din decor.

Rapsozii puşi, de mult, în umbre, pleacă,
Lăsându-te să simţi un mare gol,
Ştiut fiică că un izvor ce seacă
Leac nu mai e în vremuri de pârjol.

Bolnavi suntem cu toţii, tristă ţară,
Prea plini de patimi, planuri şi idei,
Iar moartea chiar cultura ţi-o omoară,
Şi sărăceşti mai mult fără de ei.

Doar în războie e atâta moarte,
Şi poate nici atunci atât de mult,
Azi greu încape poezia-n carte,
Iar teatru-i sluga unui timp incult.

Soldățeasca misiune

Din vieți trecute știu c-am fost soldat,
Soldat născut să lupte, să tot lupte,
Spre a păstra al lumii cer curat
Când punțile spre ceruri erau rupte.

Mereu am fost, pe front, în avanpost,
Observator a tot ce e-n mișcare,
Putând să spun când lupta are rost
Sau necesară e o împăcare.

Și-am tot văzut în jurul meu trădări,
Mărirea și fireasca decădere,
Când suferința marilor răbdări
S-a dovedit, de neînvins, putere.

De-atunci cunosc și știu ce rol au mulți
Și logica trăirii-n astă vreme,
Pe cei ce-au mers de multe ori desculți
Iar azi, altfel mergând, își fac probleme.

Și am văzut pe cei ce-au ars pe rug
Cerându-și drepturi și cerând dreptate,
Și blestemând absurdul vicleșug
Născut dintr-a mândriei lașitate.

Cu multe știu că am rămas dator
Dar și mai mult am dat pe datorie
Cu totul și cu totu-ntâmplător...
Am cerul ce depune mărturie.

Plătesc greșeli și am plătit greșeli,
Iar unele, știu bine, nu mă lasă,
Să fac, peste măsură cheltuieli,
Sau să îmi am, ca bun al meu, o casă.

Am fost soldat și sunt și azi soldat
Sub jurământul legii din vechime
În care de trădare-i vinovat
Cel ce dreptatea vrea să o suprime.

Și cercetaș, căutător, rămân,
Cu toate cele, multe, adunate,
Singurătății să îi fiu stăpân,
Ca drum s-o fac spre viața-n libertate.

Mai am datornici și mai sunt dator,
Și mă obligă firea-mi soldățească,
Să merg până la capăt, chiar să mor
Pentru credința noastră strămoșească.

Ca om păstrez atâtea mari idei
Din vremea multor câștigate lupte,
Că mi-a intrat deja în obicei
Să urc ușor pe înclinări abrupte...

Originali și anormali

Ți-am zis, iubito... Nu suntem normali
Și-avem atâtea lipsuri ipocrite,
Că am ajuns să fim originali,
Și să umblăm pe căi nedeslușite.

Suntem, văzuți prin ochii tuturor,
Un fel de umbre rătăcind prin lume,
Ajunși, fără eforturi, doar decor
Încorsetat de umbre și cutume.

Avem prea multe obiceiuri vechi
Ce-aduc, la auzire, supărare,
Celor ce n-au priviri dar au urechi
Și clar reflex de veșnică mirare.

Ochii urcați, din când în când, spre Cer,
Și amintiri din vremuri viitoare,
Ne fac văzuți ca fără caracter,
Trăind în amăgire și eroare.

Și mai avem, cum unii spun, tupeu,
Fiind modelul marilor păcate,
De-a crede într-un unic Dumnezeu,
De-a crede-n legi de mii de ani uitate.

Călcâiele nu le avem pe jar
Când ochii, alergând, scornesc miraje,
Găsind, orbește, frumuseți și har
În ascunzișul fricii din dublaje.

Avem altfel priviri în viitor,
Fără idei și căi duplicitare,
Și mult prea mult, complice, un umor
Ce dă de gol o altfel de purtare.

Ți-am zis iubito... Noi suntem nebuni,
Că ne lipsesc normalități prezente,
Și prea suntem, la versiuni, imuni,
Punând, pe adevăr, mereu, accente.