Cheia ca protocol

Nimic din ce-i al tău nu pot să-ţi cer,
Datori ne suntem însă faţă-n faţă,
Când Cerul ne e martorul stingher,
Şi, uneori, a zilei dimineaţă.

N-avem a ţine zilele la număr,
Însă avem, ca rost atâtea fapte,
Ce ne obligă, umăr lângă umăr,
Să fim, întreaga zi, până în noapte.

Doar dincolo de ochii tuturor,
Ne vom fi noi, bărbatul şi femeia,
Cu rol de evidenţe şi decor
Al planului ce defineşte cheia.

Suntem doi oameni ce întregu-l fac
Prin îmbinări de viaţă potrivite
Ca să ajungă totdeauna leac,
Împotrivit preamultelor ispite.

Venim din Cer şi suntem pe Pământ
Cei ce vestesc sfârşit de lume veche,
Surprinşi de-al nemuririi legământ,
Un el şi-o ea, idee de pereche.

Într-un normal ieşit de sub control
Suntem meniţi unirii prin urmare,
În vremea când al lumii protocol
Spune că-i totul pură întâmplare.

De-aceea nu am gând ceva să cer,
Tu-mi eşti a dăruirii mărturie,
În zori privim spre stelele ce pier
Şi mi te ştii, cu totul, dată mie.

Crez fidel

Se spune, se tot spune... Nu învăț
Această teorie îmbâcsită
În care viața este doar ospăț
În care numai foamea-i potolită.

Certat mă știu că nu mi-o iau drept crez,
Și, mai ales, că nu mă pot abține
Spunând că vreau doar gustu-ți să păstrez
Fugindu-mi gândul, zi de zi, la tine.

Am felul meu de-a fi și sunt crezut,
Că stau ascuns sub umbre de cuvinte,
Ca nu cumva, cândva, să fiu știut,
Altfel decât un ins mereu cuminte.

Mă știu cum sunt, dar nu mă las deprins
Cu felurite gânduri concludente
Puse pe seama rugului aprins
De gesturi, motivante, inocente.

Certat mă știu cu toți ce îmi prezic
Ideea de firească părăsire,
Crezându-mă dispus să-i contrazic,
Iar ei să-mi spună să îmi vin în fire.

Am felul meu de-a fi și nu-s grăbit
Într-o-ncadrare-a mea în carapace,
Nu-mi e destul nici spațiul infinit,
Universal mă simt trăind în pace.

Multe le văd altfel, și diferit,
Decât se spune că-s normal văzute,
Dar eu, rebel, prin viață am țintit
Și n-am luptat să cuceresc redute.

Certat mă știu cu multele-ngrădiri
Ce vor să definească demnitatea,
Prin rezumarea unei mari iubiri
La un concept, sfidând realitatea.

Am felul meu de-a fi și-i sunt fidel,
Și nu mă duc, gândind, prin rătăcire,
Nu vreau să fiu nici țintă, nici model,
Nici să clamez o altfel de iubire.

Deconspiratele repere

Ar trebui să n-am motiv să cred
Că te cunosc, și știu, atât de bine,
Însă idei îmi vin și se succed,
Și sunt idei cu tine și cu mine.

Te știu în viața ta de zi cu zi,
Când nu te lași de clipă-nfierbântată,
Însă, cu mult mai bine cum vei fi,
Când fi-vei, de trecuturi, separată.

Denominez al timpului hotar,
Și deconspir că îi suntem repere,
În clarul început de calendar
 Pe care viața noastră ni-l tot cere.

Pe trupul tău, cu ochii, mă tot joc,
Așa cum știu că jocul vieții-ți place,
Și mai tot timpu-ncep de la mijloc,
Dorinței dându-i drept să te dezbrace.

Și din priviri, fac punte către sâni
Știindu-i împietriți de așteptare,
Dar tot te joci și ții să mai amâni
Pornirea mea lipsită de răbdare.

Te recunosc voind a-mi spune tot
Lăsându-mi hotărârea să ghicească
Cât este glumă și cât e complot,
Sau fantezie, vrând să se-mplinească.

Și-atunci mă-ntreb de s-ar putea să spun
Că-mi ești și că-mi vei fi necunoscută,
Când te descriu, trăind un dor nebun
De-o viață-n doi parcă de mult trecută?

Redefinirea-ți prin schimbare

Dezbracă-te de ploile din tine,
De patimi și orgolii fără rost,
Și-n noaptea asta-mbracă-te cu mine
Uitând de toate câte știi c-au fost!

Dezbracă-te de lacrimi și de șoapte,
Și lasă-te cuprinsă de fiori,
Iubindu-ne, să te răsfăț la noapte,
Așa cum fac și simplii muritori.

Dezbracă-te de amintiri banale,
Adună-ți focul vieții în priviri,
Nu te sfii când coapsele-ți sunt goale,
Fă-mă să uit prea multele-mi grăbiri.

Dezbracă-te de teama ce-i prea veche,
Și lasă-ți ochii cerului senin,
Trăiește clipa când suntem pereche
Să fim, prin ea, dovadă de destin.

Dezbracă-te de toate... și te-nvață
Că din priviri, cu totul de dezbrac,
Și-așa și facem pași în noua viață,
Pe drumul ce ne duce în alt veac.

Îmbracă-te cu rochii de dorință,
Cu prospețimi de nuferi înfloriți,
Să fii motiv, să fii și consecință
Anilor mulți, de viață dăruiți!

Accente distinctive

Îmi place să te-ascult, știind povestea,
Pe care îți dorești s-o deslușești,
Voind să știi, când fi-va să dai vestea,
De ce m-auzi, spunând: Frumoasă ești...

Încet, dar sigur, drumul se arată
Lung, foarte lung și mult bătătorit,
Venind din neștiutul "altădată",
Înspre extremul maxim, infinit.

Și te aud cum nu te dai bătută,
Când intră-n luptă morile de vânt
Chiar dacă uneori te simt căzută
În căutarea unui nou avânt.

Te văd de-aproape chiar când sunt departe,
Aproape totul pare ca real,
Și pui accente titlului de carte
Fiindu-i și motiv și ideal.

Ideile-ți sunt clare, distinctive,
Venite-n sens profund, din alt tărâm
Brusc devenind concret imperative,
În tot acest teluric caldarâm.

Cu rost de înțeles sunt multe fapte
Ce-ți sunt deja predefinit contur...
În plină zi, în miez de foc, în noapte,
Ești adevărul evident și pur.

Scrisoare de ploaie

Iubito-ți scriu... Afară stă să plouă,
Fulgere mari lumină-mi dau din cer,
Și văd fundalul lumii rupt în două,
Și umbrele cum cad în gol și pier.

Și vântul s-a stârnit, se întețește,
Copacii se tot lasă spre pământ,
O frunză, alergată, îmi șoptește,
Ca efemer e totul pe Pământ.

Picuri de ploaie caută să cadă
Spre a se ști aducători de rod,
Și-a nu lăsa motive de tăgadă
Celor ce vieții pun mereu năvod.

E noapte, e-ntuneric, e furtună...
Puține împrejuru-mi mai zăresc,
Și clar aud din când în când, când tună,
De parcă toate rostul nu-și găsesc.

Și vântul, uneori, îmi pare-a plânge
Știindu-și timpul, de demult, pierdut,
Fără de rost, luptând mereu a-nfrânge
Pe cei ce-și vor urcări spre absolut.

Și cade ploaia, rece, repezită,
Se-adună, nu mai intră în pământ,
Pare a fi de-a dreptul nedorită,
Ori călcătoare-a unui legământ.

Iar eu îți scriu, spunându-ți despre mine,
De cele ce le simt în jurul meu,
De fapt îți scriu fiindu-mi dor de tine,
Știut fiind de Cer, prin Dumnezeu.

Liman de zi

Fiori resimt și-i greu să mai am pace,
Din gând, spre fapte, încă un cuvânt
Din depărtare-ți scriu, că se va face,
Și rost, și ideal, și legământ.

Ajunge-vei mai mult decât poți crede,
Și multe, dat îți e, a împlini,
Drumul deja îl mergi, oricine vede,
Un pas mai e.... Și noi vom tot păși...

Tu nu eşti doar o simplă întâmplare,
Eşti valul ce putea fi prevestit,
Nimic nu te opreşte, chiar de-ţi pare
Că Universul nu e infinit.

Ești val imens ce dă, tot dă putere
Celor ce cred și simt că nu mai pot,
Celor ce tac mereu, deși-n durere
Din piatră seacă apa vieţii scot.

Cei mulţi, şi anonimi, te tot aşteaptă,
Din stelele ce vise dăruiesc
Şi numele-ţi rostesc mai mult în şoaptă,
Căci teamă li-i că altfel te rănesc.

Trecea-vei prin abrupte defilee
Şi vei urca înaltul unor munţi
Să vadă toţi că dacă eşti femeie
Nu eşti de-nfrânt şi nu poţi să renunţi.

Și-apoi limanul... susurul de ape,
Odihnitorul gând înălţător,
Te va aduce de mai toţi, aproape,
Spre liniştea-n trăiri a tuturor!

Eu scriu acum, și iau asupră-mi vina
De toate nu vor fi precum am spus,
Căci nu mi-e teamă de-a-ţi privi lumina
Când va ajunge sus, extrem de sus!