Indubitabila pornire

Că te iubesc nu-ncape îndoială,
Oricât aș vrea cuvinte să nu spun,
Doar fapte îmi adun spre socoteală,
Doar fapte, în balanțe, vreau s-adun.

Îmi este clar, mai totdeauna, seara
Când visul îmi adoarme-n jar și scrum,
Și lumânării îmi topește ceara
Ca înspre tine să îmi facă drum.

Și tocmai drumul, lung fără oprire,
Ce ni-l avem, ani mulți, de-acum, de mers
Îmi domolește gândul de grăbire,
Lăsându-mă să-l știu deja premers.

De după noaptea care abia trece,
Când zorii se transformă-n plină zi,
Mi-e dor cu tine clipa a-mi petrece
Și-apoi spre munți să plec într-a-i urni.

Din amănunte ce pot fi reale
Adun idei ca piedică să-mi pun
Și să-mi consum în fapte marginale
Dorințe ce-aș voi să ți le spun.

Nu-i mă-ndoiesc, și-i greu, într-o idee
Să pun simțiri și gânduri, la un loc,
Mai simplu, cred, că vieții îi ești cheie
Și-mi ești reper de drum înspre noroc.

Al vieții pol, din umbre-ntunecate
L-ai dus încet, prin tine, în lumini
Prin clipele plăcerii implicate,
În rostuirea pașilor divini.

Viața e simplă, însă-i radicală,
Este la fel de bine rai sau iad,
Că te iubesc nu-ncape îndoială,
Sunt, faptele, realității, vad.

Spre tine, acasă...

Spre tine vin când spun că vin acasă
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Abia aștept pe seară să ajung,
Răscrucile prea tare mă apasă.

Mă risipesc, întârziind pe drum,
Cu motivare prea neînțeleasă,
Și abia când puterile mă lasă
Mă simt grăbit ca să n-ajung postum.

Ceva, probabil, tot se va-ntâmpla
Că mâinile nu le mai pot abține,
Pleacă mereu spre tine, să se-nchine,
Având să-ți spună-n locul meu, ceva.

Nici un dezastru-n loc nu mă mai ține,
N-am teamă, am s-ajung la casa ta,
Și noaptea cu nesaț te voi gusta
Căci sunt plecat, de-o viață, înspre tine.

Și am s-ajung, într-un sfârșit, acasă,
Să mi te fac, spre nemuriri, mireasă.

Eul din oglindă

Nu sunt cel ce-i pasă cum arată,
N-am prieten nici un fotograf,
Poze n-am să dau autograf,
Nici nu știu de am avut vreodată...

Dar mă văd cu fața suferindă
În oglinda ce m-arată tot,
Și întreb atunci, așa cum pot:
Crezi că-ți e mai bine în oglindă?

Riduri ai pe fața-mbătrânită,
Ochii abia văd, sunt tot mai mici,
După cum ți-e părul, ești arici,
Și privirea-ți e încremenită...

Ți-ai lăsat orgoliul să te-ndrume,
Să lovești cu inima în zid,
Ești atât de slab, ești chiar livid,
Vrei să spui că doar te ții de glume?

Vezi scenarii clare... Ce poți face?
Poți fi tu al vorbelor erou?
Cei ce-și au cravata drept garou
Nu te vor lăsa nicicând în pace.

Ieși de-acolo, sticla te îngheață,
Visele-ți vor fi, altfel, coșmar,
Iar prea multa zbatere-n zadar
Te va-ndepărta de tot de viață...

Mă privesc... și fața-mi suferindă
Mă obligă la tăceri și-n gând,
Dar mi-aud un geamăt lung strigând:
Ce faci, mă, acolo, în oglinda?

Zugrav de clipe

Sunt un zugrav, stângaci, de stări sublime,
Punând cuvântul să vâneze vânt,
Să-i dau esență cât să își reprime
Puterea de-a crea un nou Pământ.

Adun culori din norii de furtună,
Când fulgerul le-aruncă peste noi,
Făcându-le, în felul lor, să spună,
De ce privim cu groază spre noroi.

Cam totdeauna cerul plin de stele
Îmi pune-n palmă urme de lumini
Voind să mi le am mereu modele
Când gândul prinde-n versuri rădăcini.

Și chiar când ploaia cade, mohorâtă,
Peste pământul însetat sau ud,
Văd doar o umbră ce, nehotărâtă,
Mă lasă glasul vieții să aud.

Din viscolul, în alergarea-i rece,
Prind gândul ce mă duce-n viitor
Nepăsător, defel, că timpul trece
Oricât se crede, el, nemuritor.

Și zugrăvesc idei fără crâcnire,
Le dau lumină adunâd culori
Denominând a clipelor trăire
Ca miez de noapte ori ai zilei zori...

Esențial normal

În mod normal eu ar fi trebuit
Să-mi văd de viață, să ascult povești,
Să am iluzii cât mai omenești,
Dar timpul, pe ascuns, m-a tot grăbit...

Am ascultat, se pare, prea atent,
Și-am înțeles că nu vă aparțin,
Că-mi tot cereați rigorii să mă-nchin
Ca lumea să mă știe că-s prezent.

Oricum, mi-e clar, ceva s-a-ntâmplat,
Acele derogări de care-am scris,
Și-n viitorul, de mai toți, proscris,
Eu am trecut și m-am legalizat.

În urmă n-am putut să mai privesc,
Plecând știam că nu am drum de-ntors
Chiar dacă de puteri simțeam că-s stors,
Doar spre-nainte mi-aveam drum firesc.

Povești mai vechi ascult și tot ascult,
Și tot găsesc idei ce le-am uitat
Pe vremea unui secol acuzat
Că și-a permis a deveni ocult.

Cu ocultismul devenit mister,
Legalizez al faptelor firesc,
Esențial, normal și omenesc,
Prezent și-aici cum e prezent și-n Cer.

Sub paravan de manechine

Sunt mulți ce-și au priviri spre manechine
Văzând, după tipar, ce e frumos,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și mă gândesc la gestul lor haios.

Ei văd figuri, ce uneori n-au formă,
Ceva ce, din frustrare, își doresc,
Dar prinși într-a absurdului reformă
Își definesc absurdul ca firesc.

Găsind ca sens detalii incomplete
Din viața lor, din noapte ori din zi,
Deja se cred trăind printre regrete
Și în regret se tem că vor muri.

Îi văd mereu privind spre manechine,
Îi văd râvnind la maxime idei,
Dar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și te aleg din sute de femei.

Căutători se vor fără să spună
Ce își doresc dar și de ce-și doresc,
De ce privesc, de multe ori, la lună
Și ochii, printre nori, și-i tot dosesc.

Din Cer își vot, căzute la picioare,
Făpturi cu forme ce le cred din vis,
Să și le aibă-n taină sărbătoare,
Și laudă că drumul li-i deschis.

Îi las privind mereu spre manechine,
Îi las în gândul lor că s-au trecut,
Iar eu, iubito, te privesc pe tine,
Și văd frumosul maxim, absolut.

Definitiv, tu...

Nu te numesc nicicum, eu nu-ți dau nume,
Îți spun că ești frumoasă... și atât,
Deja-i știut că noi suntem o lume
Definitiv, continuu, hotărât.

Irelevante-s vorbele cu forme,
Absurde chiar când țin de un tipar,
În încercarea lor de vagi reforme
Se lasă multe spuse în zadar.

Cuvinte, da... esențe de trăire,
Rostesc mai rar, dar foarte des în vis,
Privind spre orizont, văd o-nnoire,
Fiindu-mi, simplu, clar, un Paradis.

Dar Paradisul nu-i pentru oricine
Nu-i drept ce poate fi negociat,
Așa că asta-i viața... Doar cu mine
Mergea-vei pe un drum ce ne e dat...

Purta-vei, după legi, același nume
Cu-al vremii noi și-al marii reuniri,
Ce îi va spune lumea că-i renume
Al unei mari, și îngerești, iubiri.