Din depărtarea mea mă-ntorc la tine,
Din rătăciri în viața mea revin,
Deruta ei doar mie-mi aparține,
Chiar eu, în ea, deja sunt clandestin.
În trecerea-mi, de multe ori grăbită,
N-am fost atent la câmpul plin de flori,
Sau poate m-am temut de-a lor ispită,
Uitând să văd nuanțe și culori.
Nici la miresme n-am lăsat să-mi fie,
Măcar o clipă, rostul unui gând,
Pierzând mult timp, mai mult de-o veșnicie,
Spre orizonturi fade alergând.
Din când în când, am adunat esențe,
Cumulativ, repere de firesc
Și, întru existență, elocvențe,
Ca nu cumva să uit cum să trăiesc.
Dar am pierdut prea multe din vedere,
Crezând că doar pe mine m-am pierdut,
Sau poate, ale viselor himere,
Mi-au luat, nestingherite, tot ce-au vrut.
Când n-am prea fost atent la amănunte
Am luat polen din flori cu spini,
Porniți fiind, degrabă să mă-nfrunte,
Găsindu-mă lipsit de rădăcini.
Așa am învățat să dau valoare
Acelor flori ce par tot timpul mici,
Ce, chiar și de-s călcate în picioare,
Nu stau la mâna unei biete frici.
Iubito, vin, prin noapte, de departe,
Cu felul meu de-a fi aici, acum,
Și cu povestea, ce o scriu în carte,
În care tu îmi ești motiv de drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu