Extravangant demers

Trec serile, în grabă, peste noi,
Și ne trezim mereu în miez de noapte,
Când dornici de trăire, amândoi,
Ne regăsim împreunați în fapte.

Uităm firesc de ziua ce-a trecut,
Urmările ne sunt deja-n privire,
Ne mistuie și cronic și acut,
Visarea de concretă împlinire.

Îmi pare totul viu și colorat,
Precum seninul zilelor de vară,
Și n-am de ce să văd că e păcat
O faptă, prin consens, involuntară.

Suntem, consensual, un univers
Înnobilat de vis și de credință
Și-ntemeiat pe unicul demers
Bazat pe idealuri și conștiință.

Stigmat de credincioși și de atei,
Ne stă, în orice clipă, pe aproape,
Prea vinovați că tot avem idei
Oricât au vrut speranța să ne-ngroape.

În legea lor suntem extravaganți,
Călcând și întrecând orice măsură,
Numiți, cu nonșalanță, doi amanți
Ce fac din viață simplă aventură.

Lumina nopții însă-i de ajuns,
Ca să ne fim dorință și chemare,
Nepăsători că, încă, pe ascuns
Trăim a împlinirii întâmplare.

Limita de nopți

Mai mult de-o noapte nu mai e să treacă,
Și drumul, gânduri, iar va însoți
Tot încercând venirea să-mi întreacă,
Să-ți prevesteacă noaptea cum va fi.

Căci noaptea, luminată doar de stele,
În zori de zi își va găsi sfârșit,
Când tu, de după duceri printre ele,
Vei ști că sunt și eu mai liniștit.

Fântână îmi vei fi, fiindu-ți sete,
Ca-n adâncimi cu grabă să cobor,
Lăsând savoarea clipei să mă-mbete,
Sigur fiind că sunt nemuritor.

În umbra nopții să mă simți pornire
Spre cel mai mare, simplu, gând firesc,
Când șoapta-ți, din trăire și iubire,
Va dovedi-n mod cert că te iubesc.

Acum trăim o aparentă tihnă,
Un preambul mustind de prevestiri,
Cum pacea e o altfel de odihnă
Cu rost de prag al altei amintiri.

Prin dor de înțeluri și de fapte,
Mă simți, de vreme multă, chiar grăbit,
Să ni se treacă și această noapte,
Să-mi fii, din nou, izvor nerisipit.

E-aproape gata noaptea să înceapă,
Din umbre nu se vede mai nimic,
Al nopții somn nu vrea să și priceapă
Că timp nu am, prea mult, să îi dedic.

Și vremea se arată în schimbare,
Norii aleargă fugărind alți nori,
Loc nu mai e de nici o întâmplare...
Am să ajung să fiu cu tine-n zori...

De drum, de flori...

Din depărtarea mea mă-ntorc la tine,
Din rătăciri în viața mea revin,
Deruta ei doar mie-mi aparține,
Chiar eu, în ea, deja sunt clandestin.

În trecerea-mi, de multe ori grăbită,
N-am fost atent la câmpul plin de flori,
Sau poate m-am temut de-a lor ispită,
Uitând să văd nuanțe și culori.

Nici la miresme n-am lăsat să-mi fie,
Măcar o clipă, rostul unui gând,
Pierzând mult timp, mai mult de-o veșnicie,
Spre orizonturi fade alergând.

Din când în când, am adunat esențe,
Cumulativ, repere de firesc
Și, întru existență, elocvențe,
Ca nu cumva să uit cum să trăiesc.

Dar am pierdut prea multe din vedere,
Crezând că doar pe mine m-am pierdut,
Sau poate, ale viselor himere,
Mi-au luat, nestingherite, tot ce-au vrut.

Când n-am prea fost atent la amănunte
Am luat polen din flori cu spini,
Porniți fiind, degrabă să mă-nfrunte,
Găsindu-mă lipsit de rădăcini.

Așa am învățat să dau valoare
Acelor flori ce par tot timpul mici,
Ce, chiar și de-s călcate în picioare,
Nu stau la mâna unei biete frici.

Iubito, vin, prin noapte, de departe,
Cu felul meu de-a fi aici, acum,
Și cu povestea, ce o scriu în carte,
În care tu îmi ești motiv de drum.

Zi, când plouă

E astăzi, iar, o zi în care plouă,
Frunzele ude cad de prin copaci,
Tu, amintindu-ţi boabele de rouă,
Cauţi ceva şi, obosită, taci.

Un curcubeu de-asupră-ţi se arată
Când zâmbetul se prinde în priviri,
Făcând furtuna-ndată să se-abată
Pierzându-se cu totu-n amintiri.

Ceaţa din zare grabnic se ridică,
Lăsând în urmă-i urme pe alei,
Precum un fir ce-n patru se despică
Împovărat de sute de idei.

Te văd cum eşti... Îţi spun că eşti frumoasă,
Şi n-am, nicicum, motive să te mint,
Că poţi să te consideri norocoasă,
Păstrându-ţi adevărul ca alint.

Cuprind un tot, voind să spun puţine,
Să vezi firescul gândului fugar
Ce-mi e îndemn să spun că doar cu tine
Uit să mai cred că vieţii am hotar.

Iar apa ploii curge în şiroaie
Şi caută mereu să-şi facă vad,
Voind să nu ajungă în puhoaie,
Să nu-şi dezgroape rostul retrograd.

Ideea nu-i nici veche, nu-i nici nouă,
În vama-n care orice plată-i troc,
Împreunaţi vedem că încă plouă,
Şi-mpreunării eşti un vad de foc.

Ție, eu...

Numește-mă, iubito, un nebun,
Sau că mă țin mereu, mereu, de glume,
Dar eu nu tac, și tuturor le spun,
Că pentru mine ești o-ntreagă lume.

Nevoilor, de orice fel ar fi,
Leac le ridic statui, din neputință,
Destul îmi că-n zori te pot privi
Și-mi regăsesc puterea prin dorință.

Cărări ascunse drumului nu-mi fac,
În gând mi-e drumul nopților cu tine,
Când de-ntrebarea clipei te dezbrac
Și cerul din priviri ți-e-n ochi la mine.

Nici nu mă clatin născocind idei,
Ca formă de eternă căutare,
Că-n toată-această lume cu femei
Multe au rost de cruntă incitare.

Iar dacă-ți spun că-mi ești motiv de dor,
Nu spun defel făcând o socoteală,
E răbufnirea-mi ce, întâmplător,
Ți-arată viața mea de sensuri goală.

Îți recunosc, în gând, mă mai abat,
Spre mult trecuta mea copilărie,
Ca, regăsind, un vis ce l-am uitat,
Să fiu al vremii ce va fi să fie.

Viața trăind, nu știu dacă-i firesc,
Să flutur ale lumii noi stindarde
Făcute după chipul omenesc
Ori după gânduri hâde și bastarde...

Aleg să-mi fiu stindard, să-mi fiu blazon,
Și să mă țin mereu, mereu, de glume,
Chiar dacă nu-s un ins cu mult bonton
Și spun oricui că-mi ești o-ntreagă lume.

Cuvântul faptei

Cât mai avem, iubito, de trăit
Această viață ce deja se schimbă
Și care, încă, prin idei ne plimbă,
Știind că altă vreme a venit?

Te-ntreb acum și nu aștept răspuns,
Că mi-ești deja răspuns la întrebare,
Pentru a ști ce-nseamnă o-ntâmplare,
Firesc și, totodată, de ajuns.

Cuvântul spus e încă necesar
În lumea ce depinde de vorbire,
Și-n care toți vorbesc despre iubire
Dar de trăirea ei nu au habar.

Trăim, noi doi, într-un cuvânt făcut
Să fie faptă plină de dorință,
Să fie împăcare și voință
În clar consens cu-n viitor trecut.

Și-n contrasens cu gândul limitat
Ne regăsim mereu la ceas de seară,
Când, luminării, lacrima de ceară
Îi este martor neintimidat.

Cuvinte mari, acum, când se tot spun,
Nu vreau să-ți spun, o iau pe altă parte,
E chiar normal, venind dinspre departe,
Să văd mai bine, ce e rău ori bun.

Și-ajung așa, prin cumul de-ntrebări,
Să nu vorbesc, ci doar să-mi am în minte
Îndemnuri ce, transpuse în cuvinte,
S-ar spune că-s dorințe sau chemări.

Ce suntem noi, încet, încet, e clar,
Și se arată clipei orice faptă...
Iar spusa ta, de multe ori în șoaptă
Vieții va fi blazon și corolar.

Definiri spre întreg

Te iubesc, îţi declar,

nu aştept să-mi răspunzi,

Nici nu spun cine sunt,

nu ai cum să confunzi,

Sunt cu tine mereu,

sunt cu tine oricând,

Nu mă poţi părăsi,

îţi sunt veşnic, în gând.

Ţi-am mai spus, îţi mai spun,

nu visa la alt drum,

Sunt deja drumul tău,

definit şi postum,

Într-o seară de foc

m-ai dorit, te-am avut,

Şi din marele-ţi dor,

cea de azi te-ai născut.

Încercări ţi-ai avut

de a-mi spune că fugi,

Dar ştiai că mă minţi,

că doar vorbe îndrugi,

Mă acuzi, când visezi,

că îţi sunt infidel

Dar când suntem doar doi

mă ai unic model.

Nu-s perfect, spun cinstit,

şi e ceva ce ştii,

Ştiu ce mult mă admiri,

şi când fac nebunii,

Şi de-ţi spun uneori

că tu eşti un decor

Unde-ar fi ideal

într-o noapte să mor.

Te iubesc, îţi declar,

nu mă tem că-mi răspunzi,

Dar mi-e clar că-nţelegi

când văd sânii-ţi, rotunzi,

Un întreg univers,

de cuvinte cu rost

Îl găsesc înzidit

în acest avanpost.

Tot îţi spun, cum ţi-am spus,

că e totul normal,

Şi ce-ţi spun va tot fi,

totdeauna real,

E real şi să cred,

e real şi ce spun,

Nebunia-ţi iubesc,

că, oricum, sunt nebun.

Nu te-aştept, nu te-ntreb

orişiunde te duci,

Ştiu că n-ai să te pierzi,

pe alt drum nu apuci,

N-ai de ce să te-abaţi,

de ţi-e bine sau rău,

Nu-ţi sunt eu ca motiv,

dar aşa-i felul tău.

Timpuri trec, vremuri vin,

nu te schimbi cu nimic,

Cum nici eu n-am de gând

să-mi devin inamic,

Ştiu că vârstă nu ai,

ştiu că ai doar idei,

Şi aşa vreau să-mi fii,

nu ca alte femei.

Te iubesc, îţi declar,

poţi acum să-mi răspunzi,

Şi de vrei, nonşalant,

în substrat să pătrunzi,

Ori să spui, cum te ştiu,

că n-ai timp de poveşti,

Ca, de fapt, să-nţeleg

cât de mult mă iubeşti.